Intelepciune.info

Dupa ce pescarul i-a dat drumul unui pestisor magic, acesta a rostit:
- Spune-mi trei dorinte si am sa ti le indeplinesc. Care ar fi prima?
- Iat-o, a spus pescarul. As dori sa ma faci atat de istet incat sa le pot alege cum trebuie pe celelalte doua.
- Prea bine, a spus duhul. Care sunt celelalte doua?
Pescarul s-a gandit o clipa si i-a raspuns:
- Multumesc. Nu mai am nicio dorinta.

Se cunosc numerosi pustnici crestini care au trait in singuratate, in inima desertului si au capatat tot soiul de obiceiuri ciudate. Unul traia imbracat in lanturi din cap pana in picioare, cu privirea intoarsa mereu spre rasarit. Altul isi gasise adapost in trunchiul unui copac uscat. Un sistem ingenios de cuie ascutite, batute in scoarta, il impiedica sa doarma, deoarece capul ii cadea in cui de cate ori se lasa prada somnului. Altii, precum Sfantul Simion, au petrecut zeci de ani in varful unui stalp, in pustiu, pentru a se afla mai departe de pamant si mai aproape de cer. Altii au trait multa vreme intr-o incapere stramta, cu totul lipsita de lumina.

In traditia araba, unde intalnim multe asemenea povesti, se spune ca un sfant trebuia sa ajunga pe jos de la Damasc la Bagdad. Inainte de a pleca din Damasc, un prieten i-a daruit cativa pumni de grau, cu care avea sa se hraneasca pe drum.
Cand a ajuns la Bagdad si a scos ultimele boabe din traista, a gasit si cateva furnici.
- Nenorocire, si-a spus el. Din nebagare de seama, cand am luat graul, am luat si furnicile. Le-am smult din casa lor si din sanul familiei. Asta nu se poate.

Si a facut cale-ntoarsa ca sa duca furnicile inapoi in Damasc.

Uneori, chiar si diavolul incearca sa ne lumineze, cum arata aceasta povestire araba.
A fost odata un copac la care se inchinau o multime de barbati si femei, care nu se supuneau cultului practicat de neamul lor. Un barbat, scos din sarite de aceasta idolatrie, a hotarat sa taie copacul. Cand s-a lasat intunericul, a luat un topor si s-a indreptat spre locul unde se afla copacul, dar diavolul, prefacut in om, i-a taiat calea si l-a intrebat:
- Ce vrei sa faci cu toporul?
- Sa tai copacul.
- De ce?
- Pentru ca o multime de barbati si de femei i se inchina si-L uita pe Dumnezeu cel adevarat.
- De vreme ce tu nu i te inchini, ce-ti pasa? i-a zis diavolul.
- Vreau neaparat sa-l tai si am s-o fac! i-a raspuns omul, ridicand toporul.
- Stai! a strigat diavolul, apucandu-l de brat. N-ai vrea mai bine sa faci ceva folositor, in loc sa tai copacul?
- Ce anume? l-a intrebat omul, cam tulburat.
- Nu glumesc deloc. Daca te invoiesti sa nu tai copacul, ai sa capeti doi galbeni.
- De la cine?
- Chiar de la mine.
- Cand?
- In fiecare dimineata, cand te trezesti.
Omul a dat drumul toporului si s-a intors acasa. A doua zi, un cersetor mascat i-a batut la usa, i-a dat cei doi galbeni si s-a facut nevazut.
In ziua urmatoare, s-a trezit dis-de-dimineata si l-a asteptat pe cersetor. Dar a asteptat degeaba. N-a venit nimeni sa-i dea galbenii fagaduiti.
Omul s-a maniat, si-a luat toporul si s-a repezit sa doboare copacul. S-a intalnit iar cu diavolul, prefacut in om, care i-a zis:

Citeste mai departe »

Un american l-a auzit vorbind pe un invatat vestit, care traia undeva in muntii Tibetului, departe de lume. Americanul hotaraste sa mearga la intelept si sa afle din gura lui adevaratele taine ale existentei. Vinde tot ce are, face tot ce trebuie, ajunge in Tibet, afla unde este pestera in care s-a retras inteleptul si pleaca in cautarea lui.
Face o calatorie anevoioasa, urca la peste cinci mii de metri, in zapada si frig. In cele din urma, americanul il gaseste pe batran, care traieste in singuratate, aproape dezbracat.
Il intreaba, fara sa mai astepte, ce este viata. Pustnicul se gandeste o vreme si ii raspunde:
- Viata, fiule, este ca un rau lung care izvoraste de undeva, apoi…
Americanul ii taie vorba, parand foarte suparat:
- Ce! Am cheltuit o multime de bani, am facut aceasta calatorie ca sa mi se spuna o asemenea prostie? Auzi, viata este ca un rau lung! Mai bine ramaneam acasa! Atata timp irosit pentru un fleac, pentru o prostie!

Pustnicul, care pare destul de ingrijorat, il intreaba?
- Cum? Viata nu seamana cu un rau lung?

Se spune ca traia in Ungaria, in Evul Mediu, o crestina, pe nume Elena. Inca de cand era o copila, sfanta traise in mijlocul florilor, pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Le admira, le mirosea, le culegea, le impletea cununa si asa isi petrecea toata ziulica printre ele.

Mai tarziu, ascultand de voia parintilor, -dar si de chemarea din sufletul ei-, a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. A invatat curand ca Dumnezeu cere de la orice fiinta omeneasca ce-si inchina viata Lui sa se desprinda de bucuriile si placerile lumesti. Numai ca florile erau singura bucurie a tinerei Elena. A hotarat insa sa le dea uitarii cu totul si sa-si petreaca zilele inchisa in chilia intunecoasa.

Pe urma, Elena a capatat stigmatele, semnele patimirii lui Hristos, pe maini si pe picioare. Dar -ca si cum intelepciunea dumnezeiasca, intr-un chip destul de curios, incerca sa-i arate Elenei ca renuntarea totala este nesabuita si excesiva si ca poate fi chiar mai rea decat bucuria pe care este chemata sa o alunge - au aparut intr-o zi, pe pielea tinerei calugarite, in jurul stigmatelor, pete colorate, care aduceau cu niste flori, trandafiri si violete.

Elena, care se credea urmarita de ramasitele iubirii ei pentru flori (ori poate ca se temea de ispita desertaciunii), zgaria cu unghia petele colorate, pana ce i se jupuia pielea.

Celelalte calugarite, care bagasera de seama ce se intampla, culegeau florile de pe pielea Elenei si le pastrau ca pe o comoara.

Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie.

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.
Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.

Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.

Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima.