Intelepciune.info

Intr-o noapte, un betiv se sprijinea de un pod, cand peste el a dat un prieten. Cei doi au inceput sa sporovaiasca.
- Ce se vee acolo jos? a intrebat betivul.
- Luna, i-a raspuns amicul.
Betivul a privit din nou, a scuturat din cap cu neincredere, dupa care a spus:
- Hmmm, bine, te cred, dar cum naiba am ajuns eu deasupra ei?!

Noi nu vedem aproape niciodata realitatea asa cum este ea. Tot ce vedem este o reflectie a ei in cuvintele si conceptele noastre, pe care le confundam cu realitatea. Lumea in care traim este in cea mai mare parte o constructie a mintii noastre.

Intelepciune.info sustine campania Sinistratii din Moldova au nevoie de… Oameni! Si va recomanda si voua sa o faceti.

Un om trebuia sa raspunda la trei intrebari inainte de rasaritul soarelui, altminteri urma sa i se taie capul. Dar unul dintre prietenii sai, un cioban, a venit la cei care-l pazeau si le-a spus ca e gata sa raspunda in locul osanditului. I s-a raspuns ca, daca nu va gasi raspunsurile potrivite, i se va taia si lui capul. Ciobanul s-a invoit.
Mai-marele paznicilor i-a zis:

-Iata prima intrebare. Cate incarcaturi de nisip se pot face pe coastele Irlandei?
-Una singura, a spus omul, doar sa ai o caruta destul de incapatoare.

-Iata a doua intrebare, a spus mai-marele paznicilor.

-La cat ma pretuiesti?
-Douazeci si noua de arginti, a raspuns omul.
-Cum ai socotit?
-Domnul nostru Iisus Christos a fost vandut pe treizeci de arginti. Iar tu nu faci chiar atat.

Si acest raspuns, ca si primul, a fost socotit bun. Atunci mai-marele paznicilor a intrebat:
Iata si cea de-a treia intrebare. Fii cu bagare de seama.

-Cate stele sunt pe cer?
-Noua sute noua zeci si noua de mii noua sute nouazeci si noua, a raspuns pe data omul.
-De unde stii?
-Ei bine, daca nu ma crezi, urca acolo deseara si numara-le…

Prezenta a ceea ce este cu neputinta, ori mai curand a ceea ce este peste fire, ne poate pune adesea in incurcatura, ca in aceasta istorioara zen.
Un calugar batran, plecat in pelerinaj, a intalnit un calugar tanar care mergea spre acelasi loc. Au stat de vorba si au vazut ca impartasesc o multime de lucruri. Asa ca au hotarat sa faca impreuna calatoria sfanta.
Au ajuns pe malul unui rau. Podul plutitor trecuse. Calugarul cel varstnic s-a asezat pe tarm in asteptarea podului. Celalalt, mai tanar, a mers mai departe, pasind pe apa.
Cand a ajuns in mijlocul raului, s-a intors si a strigat catre celalalt:
- Hai si tu! Esti in stare! Numai sa crezi!
Calugarul cel varstnic a clatinat din cap si a ramas nemiscat, pe malul raului. Celalalt a staruit:
- Daca ti-e frica, te pot ajuta! Hai! Vezi bine ca se poate, de vreme ce eu ma aflu aici!
Calugarul cel varstnic a clatinat iar din cap si nu s-a miscat. Tanarul a trecut dincolo si l-a asteptat.
Apoi batranul a trecut cu podul plutitor.
- De ce ai asteptat? l-a intrebat tanarul.

-Si ce-ai castigat daca te-ai grabit? i-a spus batranul. Daca stiam cum esti, nu m-as fi incumetat sa plec la drum cu tine!

Calugarul cel varstnic i-a urat apoi drum bun si a plecat singur mai departe.

In urma mini-concursului organizat, apreciem ca cel mai interesant final a fost cel al gabrielei:

Citeste mai departe »

Numai o vară mai acordaţi-mi, Amarnicelor!
Şi o toamnă ca să mi se pârguie cântul,
Pentru ca inima mea, bucuroasă, de dulce joc
Îndestulată, să-mi poată muri,

Sufletul, care-n viaţă zeiescul său drept nu şi l-a
Căpătat, nici jos nu-şi află odhina, în Orcus.
Însă cum mie divinul, ce-n inima mea
Zace, Poezia, mi-a reuşit,

Bine-ai venit, deci, linişte, din lumea duhurilor!
Mulţumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet
Nu mă-nsoţeşte-n adânc; căci odată-am trăit
Ca Zeii, şi mai mult nu râvnesc

(Friedrich Hölderlin, Către Parce)

Un rabin batran, pe numele sau Aizic, fiul lui Iekel, care locuia la Cracovia, a visat odata ca trebuia neaparat sa mearga la Praga. Acolo, sub podul cel mare care duce la palatul regelui, avea sa gaseasca o comoara.
Rabinul n-a crezut in vis si a incercat sa si-l stearga din minte. Visul insa s-a tinut scai de el, iar rabinul s-a hotarat in cele din urma sa-i asculte chemarea. Podul de la Praga era pazit cu strasnicie, zi si noapte, de ostasi inarmati, asa ca rabinul n-a indraznit sa porneasca in cautarea comorii. Dar cum se afla mai tot timpul in preajma podului, a fost luat la ochi de un capitan care l-a intrebat cu asprime ce cauta acolo.
Cu destula naivitate, rabinul i-a povestit capitanului ce-l adusese la Praga, adica visul care nu-i dadea pace. Ofiterul a izbucnit in ras, dand capul pe spate si luandu-l pe rabin peste picior.
- Un vis! a strigat el. Atata osteneala pentru un vis?
- Da, a spus rabinul, un vis.
- Si daca ti-as spune, a continuat capitanul razand cu pofta, ca am avut si eu un vis?
- Ce fel de vis?
- Se facea ca ma chema cineva la Cracovia si-mi spunea ca voi gasi o comoara nepretuita in casa unui rabin!
- In casa unui rabin, zici?
- Da, unul Aizic. Comoara era ascunsa langa soba.
- Aizic, fiul lui Iekel?
- Il cunosti? a intrebat capitanul.
Rabinul n-a raspuns. O si luase din loc, grabindu-se sa ajunga la Cracovia.

Daca a gasit ori nu comoara langa soba sau daca a scotocit degeaba, asta ramane in grija cititorului.

Este ceva legat de clipa trecatoare, de licaririle din ochii celor care asculta si de duhurile nevazute din preajma…

Dupa ce pescarul i-a dat drumul unui pestisor magic, acesta a rostit:
- Spune-mi trei dorinte si am sa ti le indeplinesc. Care ar fi prima?
- Iat-o, a spus pescarul. As dori sa ma faci atat de istet incat sa le pot alege cum trebuie pe celelalte doua.
- Prea bine, a spus duhul. Care sunt celelalte doua?
Pescarul s-a gandit o clipa si i-a raspuns:
- Multumesc. Nu mai am nicio dorinta.

Se cunosc numerosi pustnici crestini care au trait in singuratate, in inima desertului si au capatat tot soiul de obiceiuri ciudate. Unul traia imbracat in lanturi din cap pana in picioare, cu privirea intoarsa mereu spre rasarit. Altul isi gasise adapost in trunchiul unui copac uscat. Un sistem ingenios de cuie ascutite, batute in scoarta, il impiedica sa doarma, deoarece capul ii cadea in cui de cate ori se lasa prada somnului. Altii, precum Sfantul Simion, au petrecut zeci de ani in varful unui stalp, in pustiu, pentru a se afla mai departe de pamant si mai aproape de cer. Altii au trait multa vreme intr-o incapere stramta, cu totul lipsita de lumina.

In traditia araba, unde intalnim multe asemenea povesti, se spune ca un sfant trebuia sa ajunga pe jos de la Damasc la Bagdad. Inainte de a pleca din Damasc, un prieten i-a daruit cativa pumni de grau, cu care avea sa se hraneasca pe drum.
Cand a ajuns la Bagdad si a scos ultimele boabe din traista, a gasit si cateva furnici.
- Nenorocire, si-a spus el. Din nebagare de seama, cand am luat graul, am luat si furnicile. Le-am smult din casa lor si din sanul familiei. Asta nu se poate.

Si a facut cale-ntoarsa ca sa duca furnicile inapoi in Damasc.

Uneori, chiar si diavolul incearca sa ne lumineze, cum arata aceasta povestire araba.
A fost odata un copac la care se inchinau o multime de barbati si femei, care nu se supuneau cultului practicat de neamul lor. Un barbat, scos din sarite de aceasta idolatrie, a hotarat sa taie copacul. Cand s-a lasat intunericul, a luat un topor si s-a indreptat spre locul unde se afla copacul, dar diavolul, prefacut in om, i-a taiat calea si l-a intrebat:
- Ce vrei sa faci cu toporul?
- Sa tai copacul.
- De ce?
- Pentru ca o multime de barbati si de femei i se inchina si-L uita pe Dumnezeu cel adevarat.
- De vreme ce tu nu i te inchini, ce-ti pasa? i-a zis diavolul.
- Vreau neaparat sa-l tai si am s-o fac! i-a raspuns omul, ridicand toporul.
- Stai! a strigat diavolul, apucandu-l de brat. N-ai vrea mai bine sa faci ceva folositor, in loc sa tai copacul?
- Ce anume? l-a intrebat omul, cam tulburat.
- Nu glumesc deloc. Daca te invoiesti sa nu tai copacul, ai sa capeti doi galbeni.
- De la cine?
- Chiar de la mine.
- Cand?
- In fiecare dimineata, cand te trezesti.
Omul a dat drumul toporului si s-a intors acasa. A doua zi, un cersetor mascat i-a batut la usa, i-a dat cei doi galbeni si s-a facut nevazut.
In ziua urmatoare, s-a trezit dis-de-dimineata si l-a asteptat pe cersetor. Dar a asteptat degeaba. N-a venit nimeni sa-i dea galbenii fagaduiti.
Omul s-a maniat, si-a luat toporul si s-a repezit sa doboare copacul. S-a intalnit iar cu diavolul, prefacut in om, care i-a zis:

Citeste mai departe »

Un american l-a auzit vorbind pe un invatat vestit, care traia undeva in muntii Tibetului, departe de lume. Americanul hotaraste sa mearga la intelept si sa afle din gura lui adevaratele taine ale existentei. Vinde tot ce are, face tot ce trebuie, ajunge in Tibet, afla unde este pestera in care s-a retras inteleptul si pleaca in cautarea lui.
Face o calatorie anevoioasa, urca la peste cinci mii de metri, in zapada si frig. In cele din urma, americanul il gaseste pe batran, care traieste in singuratate, aproape dezbracat.
Il intreaba, fara sa mai astepte, ce este viata. Pustnicul se gandeste o vreme si ii raspunde:
- Viata, fiule, este ca un rau lung care izvoraste de undeva, apoi…
Americanul ii taie vorba, parand foarte suparat:
- Ce! Am cheltuit o multime de bani, am facut aceasta calatorie ca sa mi se spuna o asemenea prostie? Auzi, viata este ca un rau lung! Mai bine ramaneam acasa! Atata timp irosit pentru un fleac, pentru o prostie!

Pustnicul, care pare destul de ingrijorat, il intreaba?
- Cum? Viata nu seamana cu un rau lung?

Se spune ca traia in Ungaria, in Evul Mediu, o crestina, pe nume Elena. Inca de cand era o copila, sfanta traise in mijlocul florilor, pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Le admira, le mirosea, le culegea, le impletea cununa si asa isi petrecea toata ziulica printre ele.

Mai tarziu, ascultand de voia parintilor, -dar si de chemarea din sufletul ei-, a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. A invatat curand ca Dumnezeu cere de la orice fiinta omeneasca ce-si inchina viata Lui sa se desprinda de bucuriile si placerile lumesti. Numai ca florile erau singura bucurie a tinerei Elena. A hotarat insa sa le dea uitarii cu totul si sa-si petreaca zilele inchisa in chilia intunecoasa.

Pe urma, Elena a capatat stigmatele, semnele patimirii lui Hristos, pe maini si pe picioare. Dar -ca si cum intelepciunea dumnezeiasca, intr-un chip destul de curios, incerca sa-i arate Elenei ca renuntarea totala este nesabuita si excesiva si ca poate fi chiar mai rea decat bucuria pe care este chemata sa o alunge - au aparut intr-o zi, pe pielea tinerei calugarite, in jurul stigmatelor, pete colorate, care aduceau cu niste flori, trandafiri si violete.

Elena, care se credea urmarita de ramasitele iubirii ei pentru flori (ori poate ca se temea de ispita desertaciunii), zgaria cu unghia petele colorate, pana ce i se jupuia pielea.

Celelalte calugarite, care bagasera de seama ce se intampla, culegeau florile de pe pielea Elenei si le pastrau ca pe o comoara.

Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie.

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.
Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.

Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.

Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima.

Christos a inviat!

Bine v-am regasit, continuam sirul povestirilor.

Acum, inainte de plecare, Adame, zi ce te-am invatat: “In viata sa mergi regulamentar…”

- Pe partea dreapta si sa fiu atent la intersectii, sa nu cumva sa ma pierd pe o strada laturalnica.

- Tine-te dupa tine insuti, Adame.

- La varsta copilariei sa ma joc,
la tinerete sa iubesc,
la maturitate sa cladesc.
Si toate astea sa le fac dupa mine insumi,
Dar pe partea dreapta.

- Pe toate astea sa le faci frumos.
Iar la batranete sa te apropii de Mine.
Ai inteles, Adame?

O sa treci prin multe.

Cam asta ar fi tot.
Vezi? A trai e foarte simplu.
Te obisnuiesti.

Acum, du-te si te joaca!

Puterea este arbitrara, indepartata si chiar ascunsa.

Un rege a chemat la el un intelept si i-a spus:
- Am auzit vorbindu-se despre un rege puternic, cinstit si modest. Puternic pare sa fie, pentru ca regatul sau este inconjurat de ocean si pazit de o flota nespus de numeroasa, inzestrata cu tunuri. Intre ocean si tarm se intinde o mlastina uriasa, strabatuta de o carare ingusta, pe care nu poate trece decat un singur om. Cararea este aparata de alte tunuri. Nu se poate patrunde in acel regat. Ceea ce nu pricep insa este de ce anumele regele ar fi cinstit si modest.
- Si ce vrei de la mine? a intrebat inteleptul.
- Vreau sa-mi aduci un portret al regelui. Un portret care sa-i semene. Se pare ca nu este o treaba usoara. Regele sta toata vremea ascuns dupa o perdea si niciunul din supusii sai nu l-a vazut vreodata.

Citeste mai departe »

Pe vremea cand tigrul tragea din lulea, traia intr-o casa fara acoperis un batran orb. In toiul iernii, batranul purta vesminte de in. Umplandu-si cu tutun o lulea fara ciubuc, orbul privea in departare. A zarit, pe muntele din fata, copaci fara radacini si cotofene fara aripi care le aduceau de mancare puilor fara cioc. Orbul a zarit apoi alergand un caprior fara picioare. A apucat atunci pusca fara teava, a alergat spre munte si a tras in capriorul fara picioare. Apoi a legat animalul ucis si a privit din nou spre munte, unde partea insorita era acoperita cu o zapada neagra. A incercat sa coseasca iarba cu secera fara tais, cand a zarit o vipera fara cap, care s-a repezit si a muscat secera. Din secera muscata a tasnit un suvoi de sange. Batranul a smuls o bucata din vesmantul lui de in si a legat secera care sangera, a cosit iarba si a pus-o pe spinarea capriorului mort. Urmat de animal, a urcat muntele, dorind sa treaca peste raul fara apa. Dar valurile au dus departe capriorul mort, cu fan cu tot.
Batranul orb a strigat amar:
- Ajutor! Ajutor! Capriorul meu mort s-a inecat in raul fara apa! Capriorul meu mort are sa moara!
La strigatul pe care nimeni nu-l putea auzi a raspuns un surd. Acesta i-a cerut unui schilod fara picioare sa se arunce in rau, pentru a-l aduce inapoi pe capriorul mort, care avea sa moara. In acea clipa s-a aratat un mut care a spus:
- Stati, nu va repeziti! Nimic mai lesne! Uitati-va la mine!
Mutul s-a aruncat in rau si a adus inpoi capriorul mort. Nici nu l-a pus bine pe mal si capriorul s-a ridicat pe cele patru picioare si a inceput sa topaie, zicand:
- Ce mai minciuna gogonata! Ce mai minciuna gogonata!

Atunci toti ceilalti, batranul orb, surdul si mutul au bagat de seama, cu uimire, ca totul fusese doar o minciuna…

Tagore istoriseste povestea unui om care, inca din copilarie, spunea ca are mintea libera. Nu tinea de nicio scoala si nu credea in niciun zeu.
Pana intr-o zi, cand aceasta minte n-a mai fost. Cativa ani mai tarziu, il slujea cu credinta pe un pustnic ce traia departe de lume. Zambind, omul cu mintea sloboda indeplinea astfel toate poruncile pustnicului. Ii umplea pipa si ii freca picioarele.
Un prieten de odinioara a fost uimit vazand cat de tare se schimbase.
- Cum de ti-ai pierdut libertatea, la care tineai asa de mult?
- N-am pierdut-o. Ba chiar mi-am intarit-o.
- Nu pricep. Omul acesta iti porunceste sa-i freci picioarele, iar tu o faci fara sa cracnesti!
- Fireste, a spus celalalt, numai ca el n-are nevoie de asa ceva. Daca ar face-o doar pentru el, ar fi, intr-adevar, rusinos, sa-mi ceara un asemenea lucru. Ar fi rusinos si pentru mine sa o fac. Dar eu sunt acela care are nevoie de asta.