Intelepciune.info

O straveche poveste anamita a facut de mai multe ori inconjurul lumii.
Un bogatas, ale carui pofte trupesti nemasurate erau indeobste cunoscute, si-a daruit toata averea unui zeu, pe care l-a rugat -dupa cum se obisnuia- sa-i indeplineasca in schimb trei dorinte.
Zeul s-a invoit si i-a dat omului trei bucatele de tamaie, zicandu-i sa aprinda cate una pentru fiecare dorinta.
In drum spre casa, omul a intalnit un alai de nunta. Mireasa era inconjurata de o multime de fete tinere si fermecatoare care dansau, in numar de cel putin patruzeci. Vrajit, omul le-a privit pe indelete pe fiecare, orbit de dorinta, fara sa poata alege vreuna dintre ele.
Atunci a aprins prima bucatica de tamaie, cu dorinta de a le avea pe toate deodata.
Nici nu si-a dus gandul pana la capat, ca a simtit crescandu-i peste tot numai madulare. Patruzeci de madulare faloase, unul si unul, ii tasneau prin piele, pana si pe obraz!
Tinerele au scos tipete de groaza la vederea aratarii si au luat-o la fuga peste camp.
Omul, inspaimantat si el de multimea bubelor nerusinate care-i inmugurisera pe tot trupul, s-a grabit sa aprinda alta bucatica de tamaie, strigand:
- Vreau sa scap de toate madularele!
Si toate madularele s-au topit pe data, intocmai cum dorise, omul trezindu-se fara nimic intre picioare, unde locul era neted si gol.

Nu-i mai ramanea decat sa aprinda cea de-a treia bucatica de tamaie, ca sa fie la loc cum fusese. Dupa care s-a intors amarat in sat, plangand dupa averea pierduta si dupa tamaia risipita prosteste.

Uneori, adevarul este atat de limpede incat toate cele din lume il cunosc si-l rostesc intruna.

O intrecere de muzica, povesteste Ovidiu in Metamorfoze, i-a pus fata in fata pe Apollo si pe zeul Pan. Drept judecator a fost ales zeul Tmolus, care l-a numit castigator pe Apollo. Insa regele Midas, caruia ii placea sa se plimbe pe munte n-a fost de aceeasi parere. Gasea ca muzica lui Pan este cea mai frumoasa.
Cuprins de maine -ceea ce i se intampla destul de des-, Apollo a hotarat sa se razbune pe urechile lui Midas, care nu ascultase cum trebuie. Le-a lungit, le-a umplut cu par carunt si des si le-a facut sa se miste. Adevarate urechi de magar. Midas a incercat sa si le ascunda sub o coroana de purpura. Dar cel ce ii slujea drept barbier si obisnuia sa-i taie regelui parul stia adevarul. Stia ce se intamplase cu urechile. Pe de o parte, temandu-se de o pedeapsa aspra, nu cuteza sa spuna nimic, nimanui. Pe de alta parte, era chinuit mereu de dorinta de a spune cuiva si de neputinta de a tacea.
Barbierul a facut intr-un loc mai ascuns o gaura in tarana, s-a aplecat si a soptit in gaura aceea ce se intamplase cu urechile stapanului sau, incredintand astfel taina pamantului. Apoi a astupat cu grija gaura, ca sa stearga orice urma a vorbelor pe care le rostise, s-a intors la palat, usurat, si a pastrat taina.
In locul cu pricina a rasarit niste trestie. A trecut un an. Trestia a crescut. De fiecare data cand sufla vantul, trestia se legana si soptea: “Midas, regele Midas are urechi de magar.”

Bine v-am regasit! Un an 2008 plin de intelepciune va doresc!
Vom deschide seria povestirilor cu un dialog scurt, intre doi sufisti:

- Am sa vand Cartea adevarului cu o suta de galbeni, iar unii vor spune: Nu e mult.

- Iar eu, spune celalalt, voi darui cheia care va usura intelegerea ei, iar unii n-o vor primi, desi o voi da degeaba.