Intelepciune.info

Se cunosc numerosi pustnici crestini care au trait in singuratate, in inima desertului si au capatat tot soiul de obiceiuri ciudate. Unul traia imbracat in lanturi din cap pana in picioare, cu privirea intoarsa mereu spre rasarit. Altul isi gasise adapost in trunchiul unui copac uscat. Un sistem ingenios de cuie ascutite, batute in scoarta, il impiedica sa doarma, deoarece capul ii cadea in cui de cate ori se lasa prada somnului. Altii, precum Sfantul Simion, au petrecut zeci de ani in varful unui stalp, in pustiu, pentru a se afla mai departe de pamant si mai aproape de cer. Altii au trait multa vreme intr-o incapere stramta, cu totul lipsita de lumina.

In traditia araba, unde intalnim multe asemenea povesti, se spune ca un sfant trebuia sa ajunga pe jos de la Damasc la Bagdad. Inainte de a pleca din Damasc, un prieten i-a daruit cativa pumni de grau, cu care avea sa se hraneasca pe drum.
Cand a ajuns la Bagdad si a scos ultimele boabe din traista, a gasit si cateva furnici.
- Nenorocire, si-a spus el. Din nebagare de seama, cand am luat graul, am luat si furnicile. Le-am smult din casa lor si din sanul familiei. Asta nu se poate.

Si a facut cale-ntoarsa ca sa duca furnicile inapoi in Damasc.

Se spune ca traia in Ungaria, in Evul Mediu, o crestina, pe nume Elena. Inca de cand era o copila, sfanta traise in mijlocul florilor, pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Le admira, le mirosea, le culegea, le impletea cununa si asa isi petrecea toata ziulica printre ele.

Mai tarziu, ascultand de voia parintilor, -dar si de chemarea din sufletul ei-, a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. A invatat curand ca Dumnezeu cere de la orice fiinta omeneasca ce-si inchina viata Lui sa se desprinda de bucuriile si placerile lumesti. Numai ca florile erau singura bucurie a tinerei Elena. A hotarat insa sa le dea uitarii cu totul si sa-si petreaca zilele inchisa in chilia intunecoasa.

Pe urma, Elena a capatat stigmatele, semnele patimirii lui Hristos, pe maini si pe picioare. Dar -ca si cum intelepciunea dumnezeiasca, intr-un chip destul de curios, incerca sa-i arate Elenei ca renuntarea totala este nesabuita si excesiva si ca poate fi chiar mai rea decat bucuria pe care este chemata sa o alunge - au aparut intr-o zi, pe pielea tinerei calugarite, in jurul stigmatelor, pete colorate, care aduceau cu niste flori, trandafiri si violete.

Elena, care se credea urmarita de ramasitele iubirii ei pentru flori (ori poate ca se temea de ispita desertaciunii), zgaria cu unghia petele colorate, pana ce i se jupuia pielea.

Celelalte calugarite, care bagasera de seama ce se intampla, culegeau florile de pe pielea Elenei si le pastrau ca pe o comoara.

Un pustnic foarte vestit, inzestrat cu puteri uriase, traia in singuratate, in desert.
Intr-o zi, pe cand statea nemiscat ca in fiecare zi, in acelasi loc, a vazut ivindu-se in zare un soi de rotocol de praf. Rotocolul s-a facut din ce in ce mai mare si pustnicul a deslusit chipul unui barbat care se apropia de el alergand si starnind praful.
Barbatul, care era tanar, a ajuns langa el si a ingenuncheat, gafaind. Pustnicul l-a lasat sa-si traga sufletul si l-a intrebat:
- Ce cauti?
- Stapane, a raspuns tanarul, am venit sa te ascult cantand la harpa fara coarde.
- Fie precum doresti, a spus pustnicul.
Sfantul nu s-a miscat din loc si nu a pus mana pe niciun instrument, n-a facut nimic. Pustnicul si invatacelul au ramas astfel nemiscati, fata-n fata, “o vreme”, ceea ce poate sa insemne, in functie de timpul si de cheful de vorba al povestitorilor, cateva ceasuri, cateva zile ori… cativa ani. Lucrul este de altfel lipsit de importanta.
Dupa o “vreme”, tanarul a dat, poate printr-un gest ori alta miscare sau dregandu-si glasul, semne de oboseala.
- Ce ai? l-a intrebat pustnicul.
Tanarul a sovait, apoi a inceput sa baiguie ceva de neinteles. Ca sa-l ajute, pustnicul s-a aplecat spre el:
- N-ai auzit nimic?
- Nu, a raspuns tanarul cu glas vinovat.

- Atunci, l-a intrebat pustnicul, de ce nu mi-ai spus sa cant mai tare?

Timp de 35 de ani, Paul Cezanne a trait necunoscut, pictand capodopera dupa capodopera, pe care le daruia prietenilor sai, care nu banuiau nimic. Iubirea pe care o avea pentru munca lui era atat de mare incat nu s-a gandit niciodata sa atinga celebritatea, la fel cum nu a banuit nicio clipa ca intr-o buna zi va fi considerat Parintele picturii moderne.
Faima lui se datoreaza unui negustor din Paris, care a strans cateva dintre picturile lui, a deschis o expozitie si le-a prezentat lumii artistice. Lumea a ramas uimita sa descopere existenta unui maestru.
Maestrul a ramas cel putin la fel de uimit. A sosit la expozitie la bratul fiului sau si nu si-a putut retine uimirea cand si-a vazut picturile expuse. Intorcandu-se catre fiul sau, el i-a spus:
- Priveste, le-au inramat!

La fel ca si maretia, sfintenia nu este constienta de sine.

A existat odata un om atat de sfant, incat pana si ingerii se bucurau vazandu-l. Cu toate acestea, el nu avea nici cea mai mica idee de faptul ca este un sfant. Isi vedea linistit de treburile zilnice, impartind in jur bunatatea la fel de inconstient cum isi raspandesc florile parfumul lor si becurile de pe strada lumina lor.

Sfintenia lui consta in faptul ca el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea in fata, privind-o ca si cum ar fi vazut-o pentru prima oara. De aceea, el vedea dincolo de aparentele exterioare, in insasi esenta fiintei, acolo unde oamenii erau inocenti si nevinovati, si mult prea ignoranti pentru a sti ca gresesc. De aceea, el ii ierta si ii iubea pe toti deopotriva, fara sa i se para insa nimic iesit din comun in atitudinea lui, caci ea nu era rezultatul unei decizii, ci al felului in care ii privea el pe oameni.

Intr-o zi, un inger i-a spus:
-Dumnezeu m-a trimis la tine. Poti sa imi ceri orice dorinta vei dori si dorinta iti va fi indeplinita. Vrei sa primesti darul vindecarii?

Citeste mai departe »