- Am un raspuns! Am un raspuns! Cine are o intrebare?

Dupa cum se poate banui, Nastratin Hogea a dat o gramada de lectii (desi nu se stie de la cine le-a luat).

Un negustor a venit intr-o zi la el si i-a spus:

- Iti propun un targ pe cinste. Imprumuta-mi cincizeci de dinari, din care eu am sa fac saptezeci. Castig curat: douazeci de dinari. Zece pentru tine, zece pentru mine. Ce zici?
- Intr-adevar, n-ar fi de lepadat, a spus Nastratin, dupa ce s-a gandit cateva clipe. Eu insa iti propun un alt targ, mai bun pentru amandoi.
- Cum asa?
- Ei bine, iata: iti dau cei zece dinari. Tine. Castigul il dobandesti pe loc, fara sa fi scos nimic din buzunar. Iar eu castig patruzeci. Pe deasupra, vezi bine ca asta ne scuteste de toate certurile care insotesc de obicei un asemenea targ.

Bine v-am regasit! Continuam calatoria in lumea povestilor cu talc cu ajutorul uneia dintre parabolele cele mai cunoscute ale lui Buddha, legata de folosirea buna sau proasta a unei invataturi.

Un calator ajunge la malul unui rau foarte lat. Malul pe care se afla el colcaie de primejdii si de fiare salbatice. Celalalt mal pare linistit si sigur. Nu zareste nicio punte ca sa treaca dincolo si niciun pod plutitor. Se hotaraste, prin urmare, sa faca o pluta din crengi de copac, ierburi si frunze. Apoi, slujindu-se de maini si de picioare, trece raul cu pluta. Ajunge cu bine pe celalalt mal, care pare intr-adevar linistit.

Calatorul se gandeste: “Pluta mi-a fost de mare ajutor. Mi-a ingaduit sa trec de pe un mal pe celalalt. Ar fi bine sa o iau cu mine.” Ia pluta in spinare si isi vede de drum.

Buddha il socotea pe omul cu pluta in spinare lipsit de minte. Ii sfatuia pe invataceii lui sa renunte “chiar la lucrurile bune” si chiar la o invatatura minunata, daca nu voiau sa fie luati drept nebuni.

Va invitam sa comentati aceasta povestioara. Iar, daca v-a placut, ajutati-ne cu un “facebook like”.

Nastratin Hogea a dus la moara un sac de grau, sa-l macine. Asteptandu-si randul, a pus sacul alaturi de celelalte. Tinand ochii pe jumatate inchisi, lua cate un pumn din ceilalti saci si-l punea in sacul lui.
Morarul l-a vazut si a strigat:
- Ei, tu de acolo! ce faci?
- Eu? Nimic, a raspuns nastratin. Sunt prost, nu stiu ce fac.
- Daca esti prost, de ce nu iei grau de la tine si nu-l pui in ceilalti saci?
- Oi fi eu prost, a facut Nastratin, dar nici chiar asa…

Goha nătărăul -Nastratinul egiptean- a cumparat un kilogram de carne, pe care l-a dat nevestei. Seara, cand s-a intors acasa, femeia i-a spus ca pisica furase carnea si o mancase.

Goha a prins pisica, a pus-o pe cantar si a cantarit-o. S-a intamplat ca pisica sa cantareasca tocmai un kilogram.

Goha a cazut pe ganduri si s-a intristat. Apoi s-a intrebat, cu glas tare (iar intrebarea a ramas pana in zilele noastre fara raspuns):

- Daca tu esti pisica mea, unde e carnea? Daca tu esti carnea, unde este pisica?

Un scurt poem arab ne spune ca o picatura de ploaie a cazut in mare si a strigat:

- O, mare! Ce putin insemn eu fata de tine!

Picatura a fost adapostita si hranita de o scoica. S-a preschimbat intr-o perla minunata, care stralucea in coroana unui rege.

Vie, pretioasa si unica - pentru ca spusese ca nu inseamna nimic.

Multe dintre povestirile chinezesti au drept personaj principal un pictor. Marguerite Yourcenar s-a inspirat in chip fericit dintr-una din aceste povestiri, cand a scris prima din “Nuvelele orientale”. Se stie, de altfel, ca pictura de calitate se bucura de un prestigiu deosebit si rivaliza chiar cu realitatea. Un imparat a poruncit sa fie stearsa o cascada dintr-un tablou care-i impodobea odaia, pentru ca zgomotul facut de caderea apei nu-l lasa sa adoarma.

Dar sa revenim la povestea de astazi…

Un pictor foarte talentat a fost trimis de imparat intr-o provincie indepartata, necunoscuta, care tocmai fusese cucerita, pentru a picta niste imagini. Dorinta imparatului era de a cunoaste astfel provincia. Pictorul a facut o lunga calatorie, a ajuns in toate colturile tinutului, dar s-a intors in capitala fara sa fi pictat nimic, nici macar o schita. Imparatul a fost uimit, ba chiar suparat.

Pictorul a cerut atunci sa i se puna la dispozitie un perete din palat. A pictat pe perete tot tinutul pe care il strabatuse. Cand a terminat uriasul tablou, imparatul a venit sa-l vada. Pictorul i-a aratat atunci, cu ajutorul unui bat, toate coltisoarele tinutului, muntii, raurile, padurile.

Dupa ce a terminat, pictorul s-a apropiat de o carare care pornea din prim-planul tabloului si se pierdea undeva in vazduh. Celor din fata li s-a parut atunci ca trupul pictorului porneste pe carare, se afunda in piesaj si se facea tto mai mic, indepartandu-se. Curand, nimeni nu l-a mai zarit, iar peisajul a disparut, lasand peretele gol.

Imparatul si curtenii s-au intors acasa, fara un cuvant.

O veche poveste anamita ne infatiseaza intr-un chip aproape tainic si nedeslusit “mainile murdare” si “apele tulburi”.

Un dregator alungat de la curte, slab, intr-o stare jalnica, mergea pe malul unui rau. Un pescar batran l-a vazut si l-a intrebat:

- De ce te-au alungat de la curte?

- Intr-o lume tulbure, a raspuns dregatorul, doar eu am ramas curat. In mijlocul unei multimi ametite, doar eu mai am mintea limpede. Iata de ce m-au alungat.

- Un om intelept nu trebuie sa se incapataneze, ci sa mearga dupa imprejurari. Daca lumea este tulbure, va incerca s-o tulbure si mai tare, sa scurme in mâl, sa rascoleasca apele, ca sa ajunga si el asemenea lumii. Daca multimea este ametita, se va apuca de baut, chiar si otet, ca sa fie la fel cu ceilalti. La ce bun sa te incapatanezi si sa ajungi in starea in care esti?

- Am auzit vorbele acestea, a raspuns dregatorul. Daca te-ai spalat pe cap, nu-ti pune o palarie murdara. Trupul meu este curat; cum oare as putea suferi o atingere care sa-l murdareasca? Mai bine ma arunc in rau, ca sa fiu hrana la pesti, decat sa ma stiu manjit de pulberea si murdaria lumii.

Batranul pescar zambea si-si carpea navoadele. Dintre buzele sale zbarcite iesea un cantecel:

Raul curge inainte, iar in apa lui curata
Imi spal legatura curata de la palarie,
Iar daca apa se murdareste cumva,
Am sa cobor sa-mi spal si picioarele murdare.

Apoi s-a ridicat si s-a indepartat in tacere.

Un invatacel avea in guru-ul sau o incredere de neclintit, asa incat urca muntii cei mai inalti si trecea raurile mergand pe apa rostind intr-una numele invatatorului.

Acesta, care il privise odata trecand peste o apa, si-a spus in sinea lui: “Inseamna ca numele meu este atotputernic. Am dobandit puterea intregului univers.”

A doua zi, s-a repezit sa treaca peste un rau adanc, strigand cat il tinea gura: “Eu! Eu!”

Si s-a inecat, fiindca nu stia sa inoate.

Un om s-a dus la un invatat vestit si l-a intrebat:

- Cand invoc numele lui Dumnezeu si cand nu mai pot face rugaciunea, pentru ca ma cuprinde somnul, cum sa fac sa inving aceasta piedica?

- Nimic mai simplu, i-a raspuns invatatorul. Invoca numele lui Dumnezeu cand esti treaz.

Uneori, ragazul nu trece de cateva ceasuri, alteori se poate masura in clipe. Dar tocmai in acest graunte de timp sta placerea jocului.

Un dregator a prins un hot undeva, pe o ulita a cetatii, si i-a taiat mana chiar acolo, in mijlocul multimii.

Hotul n-a strigat, n-a cracnit. A ridicat de jos mana taiata si s-a indepartat. Ceva mai incolo, a patruns intr-o piata, un caravanserai. S-a trantit la pamant, a dat din picioare, s-a rostogolit in tarana.

- De ce atata jale? l-a intrebat cineva. Cand ti-au taiat mana, ai tacut. De ce racnesti si te zbati abia acum?

Hotul a raspuns:

- Pentru ca acolo, toti ma credeau hot si nimanui nu-i era mila de mine. Aici, in piata asta, mai sunt fara indoiala si alti hoti. Si mai sunt negresit si altii cu mana taiata. Toti stiu cat sufar si ma pot intelege. Iata de ce plang si ma jeluiesc.

Iata o lectie aspra, pe care o gasim in povestirile din stravechile timpuri crestine.

O femeie de neam grec, care locuia in Alexandria, in Egipt, a hotarat sa-si paraseasca familia si sa se retraga in pustiu, ca sa astepte sfarsitul lumii. Scripturile vesteau ca Apocalipsa era aproape, totul o arata; trebuia sa aiba un suflet curat pentru a intampina venirea lui Mesia, mort pe cruce in urma cu aproape doua sute de ani si care avea sa se inalte in plina slava deasupra norilor pentru a-i desparti pe cei buni de cei rai.

Femeia si-a parasit barbatul si copiii noaptea, in mare taina. Si-a luat cateva vesminte si ceva bani. Inainte de ivirea zorilor, iesise din oras si se indrepta spre pustiu. Cu cateva luni inainte, un predicator aflat in trecere pe acolo o botezase. Din ziua aceea, de cate ori putea, mergea la adunarile crestinilor, care se tineau mai mult pe ascuns. Acum pleca spre a se regasi in pacea desertului, in fata lui Dumnezeu cel adevarat.

A mers toata ziua, a dormit printre bolovani si a pornit din nou la drum a doua zi, dis-de-dimineata. Se intelege, nu era singura care parasea cetatea in cautarea unei singuratati destul de greu de gasit. Plecau si alti crestini, care se temeau de apropiatul sfarsit al lumii. Cronicarii spun ca “multimea celor singuri umplea desertul”.

Ca sa ajunga la desert, trebuia sa treaca printr-o vale ingusta si pustea, pe care odinioara cursese o apa. La intrarea in vale statea un barbat pe jumatate gol, cu ochi arzatori, cu glas taios, care ii oprea pe nou-veniti si le punea tot soiul de intrebari, inainte de a le ingadui sau nu sa traiasca departe de lume.

Femeia, care era de-acum destul de ostenita, s-a oprit si ea in fata omului, care a intrebat-o:

- Te-ai lepadat de tot?
- Da, a raspuns ea.
- Si de familie? Si de prieteni? De tot ceea ce este lumesc?
- M-am lepadat de tot. De asta am si venit.
- Ce ai in traista?
- Niste schimburi si ceva bani.
- Uite ce trebuie sa faci, a rostit atunci paznicul. Ai sa te intorci la Alexandria. Ai sa daruiesti vesmintele saracilor. Apoi ai sa te duci la un macelar. Cu banii pe care ii ai, ai sa cumperi carne proaspata. Pe urma ai sa-ti pui carnea in spinare si ai s-o legi bine. Apoi ai sa vii inapoi la mine. Ai inteles?

Femeia a dat din cap si a facut cale-ntoarsa.

S-a dus inapoi la Alexandria, ferindu-se sa reaca prin locurile unde putea fi recunoscuta. Si-a daruit vesmintele, purtand doar o camasa. A cumparat carne proaspata si si-a legat-o in spinare. Apoi a pornit spre tinutul nisipurilor.

Nici nu iesise bine din cetate pentru a doua oara ca o haita de caini flamanzi a ajuns-o din urma. Sareau pana la umeri ca sa apuce carnea si-i sfasiau trupul. Pasarile de prada s-au napustit si ele asupra ei, lovind-o cu ciocurile si cu ghearele si batandu-se cu cainii. Femeia incerca sa se apere si inainta intr-un nor de pene negre si tipete ingrozitoare, inconjurata de haita nesatula. Coltii si ghearele cainilor, ciocurile si ghearele vulturilor o zgariau si o raneau. O dara de sange ramanea in urma ei, pe nisip. In unele locuri, carnea ei nu se deosebea de cea pe care o cumparase de la macelar.

Cand a ajuns la omul care pazea intrarea in vale, nu era decat o zdreanta sangeranda…

Omul i-a aruncat o privire scurta si i-a spus:
- Acum poti sa treci.

Un om de o zgarcenie fara margini a dat peste un cersetor care i-a cerut un dinar.

- Drept cine ma iei? i-a spus zgarcitul. De ce nu-mi ceri decat un dinar? Nu este demn de mine!
- Atunci, a spus cersetorul, da-mi doi dinari.
- Nici nu ma gandesc, i-a spus omul cu trufie. Asta nu este demn de tine!

O veche poveste crestina, care provine din Italia, spune ca un om sfant strabatea o padure, cugetand la aceste vorbe din Psalmi: “O mie de ani inaintea ochilor Tai, precum ziua de ieri care a trecut…”

Deodata, o pasare aflata pe creanga unui copac a inceput sa cante. Omul cel sfant a ridicat ochii si a ascultat cantecul minunat al pasarii, petrecand asa un ceas de incantare. Pe urma si-a spus ca ar fi timpul sa se intoarca si a pornit la drum.

La iesirea din padure, mergand prin niste locuri pe unde mai trecuse, nu mai recunoastea nimic. Casele unde era intampinat cu caldura dimineata nu mai erau, dupa-amiaza, decat niste ruine napadite de maracini. Acolo unde, in zorii aceleiasi zile, nu erau decat bolovani, se ridicau alte case. Cat despre oamenii pe care i-a intalnit, pe langa faptul ca vesmintele i se pareau ciudate, erau cu totii necunoscuti.

Omul cel sfant petrecuse trei sute de ani ascultand cantecul pasarii, trei veacuri incheiate. Frunzele cazusera de trei sute de ori in jurul lui si copacii inverzisera de trei sute de ori, dar omul arata la fel, nu cunoscuse povara trupului vremelnic, a oboselii, nici chinurile foamei si nici trecerea nemiloasa a timpului. Vrajit de o picatura nevazuta din ceea ce cronicarii au numit Paradisul, fusese aparat de intuneric, de batranete si de moarte.

A trait apoi mai departe, ascultand toate cantecele pasarilor. S-a intors de multe ori in acelasi loc, in padure. Dar incantarea aceea pe care o cauta acum cu atata ravna nu s-a mai ivit niciodata…

Daca dorim sa mergem pe drumul cunoasterii pana la capat, trebuie sa luam seama la lucrurile cele mai marunte, precum ne arata povestea coreeana ce urmeaza.

Un student a plecat din satul lui pentru a se prezenta la un examen de literatura in Capitala. Avea de facut o calatorie lunga si grea. Trecand printr-o padure, a auzit deodata un stranut care venea de undeva din tufele din apropiere. S-a oprit, s-a uitat prin tufe, dar n-a vazut nimic. Dar a auzit indata un al doilea stranut.

Studentul i-a poruncit atunci servitorului care il insotea sa sape in jurul tufelor. Au gasit o creasta de om plina de pamant. Din nari ii ieseau carcei de iedera, iar studentul s-a gandit ca n-ar fi fost de mirare ca  tigva sa fi stranutat tocmai din aceasta pricina. A curatat deci tigva, a spalat-o cu apa curata, a invelit-o intr-o hartie si a pus-o la loc, nu inainte de a-i fi adus o mica jertfa si de a fi rostit o mica rugaciune pe pamantul batatorit.

In noaptea urmatoare, fantoma i s-a aratat in vis, i-a dezvaluit subiectul de la examen si i-a recitat chiar un minunat poem care se potrivea cu subiectul. Studentul a luat nota cea mai mare si a fost foarte laudat.

Trebuie sa plecam intotdeauna urechea cand auzim un stranut, chiar daca nu stim de unde vine…