Intelepciune.info

Un adolescent japonez s-a dus la un maestru in arte martiale, mare specialist in manuirea sabiei, si l-a intrebat cat timp va trebui pentru a invata acest mestesug.

- Zece ani, i-a spus maestrul.
- Zece ani?! Dar e prea mult, mult prea mult! N-o sa am niciodata rabdare sa astept atata.

- Atunci, douazeci de ani, i-a spus maestrul.

Va  dorim un an 2010 plin de intelepciune, rabdare si decizii potrivite!

Se spune ca odata, intr-o familie de evrei, un fiu si-a intrebat tatal, care era un om invatat, de ce strudelul se cheama strudel.

Patruns parca de importanta intrebarii, tatal s-a gandit indelung inainte de a-i raspunde:

- Ia spune: strudelul nu are marimea, forma si consistenta strudelului?
- Ba da, a raspuns fiul.
- Nu are gust de scortisoara, ca strudelul?
- Ba da, asa e, are gust de scortisoara.
- Si nu contine mere coapte, moi si delicioase, ca strudelul?
- Ba da, a mai spus fiul.

- Pai atunci, i-a mai spus tatal, daca are toate astea in comun cu strudelul, de ce l-am numi altfel?

Un scurt dialog african:

Un ins culege de pe jos o pietricica, o ascunde in pumn si il intreaba pe altul:
- Ghici ce am in mana.
- O bicicleta.

- Ah, ai trisat, spune primul. Te-ai uitat cand o luam de pe jos.

Lansam zilele tematice pe Intelepciune.info

Iar prima zi tematica va fi ziua de sambata (a fiecarei saptamani), cand va propunem cate o povestioara cu Nastratin Hogea.

Cine este Nastratin Hogea?

Nastratin a fost un învăţat şi filosof care sprijinea oamenii de rând în defavoarea elitelor, cunoscut pentru povestirile sale amuzante şi prin anecdote.

Multe dintre acţiunile lui Nastratin pot fi descrise ca fiind ilogice totuşi logice, raţionale totuşi iraţional, bizare totuşi normale, prosteşti totuşi inteligente, simple totuşi profunde. Ceea ce sporeşte unicitatea sa este felul în care reuşeşte să-şi transmită mesajele într-un fel nonconvenţional, totuşi foarte eficient, printr-o simplitate profundă. (wikipedia)

Adaugand pe langa asta faptul ca UNESCO a declarat 1996-1997 ca fiind anul international Nastratin Hogea, credem noi ca sunt suficiente motive pentru a-i dedica o zi aici, pe Intelepciune.info

Asadar, de sambata viitoare (2 ianuarie), in fiecare saptamana va asteapta cate o povestioara/anecdota cu hazliul nostru personaj. Lectura placuta!

Ramakrisna, misticul bengalez, a incercat sa defineasca cele trei forte care ne definesc destinul prin parabola urmatoare:

Un calator ce trece printr-o padure este atacat de niste talhari, care il bat si ii iau totul. Unul dintre talhari le spune celorlalti:
- La ce bun sa-i lasam viata?
Si ridica sabia, ca sa-l ucida pe calator. Atunci un alt talhar intervine si spune:
- Dar la ce bun sa-l ucidem? Sa-l legam de maini si de picioare si sa-l lasam acolo, in santul acela.
Zis si facut. Banditii au renunat sa-l ucida si au plecat. Peste un ceas, un al treilea talhar, din acelasi grup, s-a intors la calator, i-a dezlegat mainile si picioarele, i-a dat sa bea si i-a spus:
- Vino acum dupa mine. O sa-ti arat drumul.
Au mers mult timp prin intuneric pana cand au ajuns la un drum mare:
- Uite, acolo e satul tau, i-a spus al treilea talhar. Du-te, si in curand vei fi acasa.
- Multumesc, i-a spus calatorul. Dar as vrea sa te rasplatesc. Nu vrei sa vii cu mine? Ai putea sa mananci si sa bei.
- Nu, nu pot veni, a spus talharul.
- De ce?
- Pentru ca sunt talhar. Jandarmii vor afla de prezenta mea si vor veni sa ma aresteze.
Si, cu aceste cuvinte, s-a intors si s-a topit in noapte…

A heart is not judged by how much you love; but by how much you are loved by others.

(O inima nu este vazuta dupa cat de mult iubesti, ci dupa cat de mult esti iubit de ceilalti.)

(Replica din filmul Vrajitorul din Oz)

Un musulman din Istanbul, convins de un misionar, se converteste la crestinism si se boteaza. Apoi se pune pe citit cartile sfinte ale crestinismului, Vechiul si Noul Testament.

Chiar din prima Scriptura, “Evanghelia dupa Marcu”, afla ca evreii, in loc sa-l declare nevinovat pe Iisus, l-au dat pe mana justitiei romane, care l-a rastignit.

Furios, neofitul insfaca un cutit si se duce la un negustor evreu de pe strada lui, il doboara si, punandu-i cutitul la beregata, ii spune:

- Caine pagan! O sa-ti tai capul, iuda, si o sa-l dau la caini!
- Sa-mi tai capul? Da’ de ce? izbuteste sa ingaime negustorul.
- Indraznesti sa ma intrebi de ce? Stii foarte bine ca tu si neamul tau l-ati dat pe Mantuitor pe mana romanilor, care l-au rastignit pe cruce!
- Bine, raspunde evreul gafaind, dar asta e o poveste veche! Foarte veche! S-a petrecut cu doua mii de ani in urma!

- Da, insa eu abia acum am aflat!

Cu foarte multi ani in urma, atat de multi incat le-am pierdut sirul, traia intr-un orasel din sudul Braziliei un copil de vreo 7 anisori, pe nume Jose.

Isi pierduse parintii inca de mic si fusese adoptat de o matusa zgarcita, care, desi avea o gramada de bani, nu cheltuia aproape nimic cu nepotul ei. Jose, care nu cunoscuse niciodata iubirea, credea ca asa era viata si nu se supara.

Cum locuiau intr-un cartier de oameni avuti, matusa l-a obligat pe directorul scolii sa-l accepte pe nepot cu o plata de numai o zecime din taxa obisnuita, amenintand ca daca nu-l primeste il reclama prefectului.

Directorul n-a avut incotro, dar ori de cate ori putea le cerea profesorilor sa-l umileasca pe Jose, sperand ca o sa se poarte urat si astfel ar avea un motiv sa-l dea afara. Dar Jose, care nu cunoscuse niciodata iubirea, credea ca asa era viata si nu se supara.

Jose nu cunostea iubirea

Veni noaptea de Craciun. Toti copiii au fost dusi sa asiste la slujba intr-o biserica indepartata, din afara orasului, pentru ca preotul lor era plecat. Pe drum, baietii si fetele sporovaiau despre ce aveau sa gaseasca langa pantofii lor a doua zi de dimineata: hainute la moda, jucarii scumpe, ciocolata, patine sau biciclete.

Citeste mai departe »

(Colinde: Anca Parghel)

Poveste de Craciun

Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile - mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri.

Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea in jurul unei mese imbelsugate.

Pe drumul de intoarcere trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca in scurt timp planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini.

Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi care canta la tamburina un cantec popular.

Citeste mai departe »

Regiune sfasietoare si ambigua, sediu al infruntarii necontenite dintre timp si puritate, dintre nocturn si lumina, camp de lupta intre Furii si olimpicele zeitati ale ratiunii, sufletul este tot ce poate fi mai tragic in om.

Prin intermediul spiritului pur, prin matematica si filozofie, omul a explorat frumosul univers al ideilor, univers infinit si invulnerabil la agresiunea fortelor destructive ale timpului. Pana si piramidele Egiptului au fost pana la urma desfigurate de implacabilul vant al desertului, dar piramida geometrica, care este spiritul lor, ramane vesnic identica cu sine insasi.

Lumea platonica nu este insa adevarata patrie a omului, ci doar o nostalgie a divinitatii. Adevarata lui patrie, la care se intoarce dupa periplurile lui ideale, este regiunea intermediara a sufletului, regiune in care iubim si suferim, fiindca sufletul este* prizonier al trupului, iar trupul este ceea ce ne face fiinte ce se indreapta spre moarte. Aici, in suflet, apar fantasmele visului si ale fictiunii. Oamenii construiesc din suferinta inexplicabilele lor fantezii fiindca sunt alcatuiti din trup, fiindca aspira la vesnicie si trebuie sa moara, fiindca tanjesc dupa perfectiune si sunt imperfecti, fiindca nazuiesc spre puritate si sunt coruptibili. De aceea scriu fictiuni. Un zeu nu are nevoie sa scrie fictiuni. Existenta e tragica din pricina acestei esentiale dualitati. Omul ar-fi putut fi fericit ca vietuitoare fara constiinta mortii sau ca spirit pur, nu ca om. Din clipa in care s-a inaltat pe doua picioare, a inaugurat nefericiarea lui metafizica.

Cervantes a scris Don Quijote fiindca a fost un simplu muritor. “O, tu firav, neocrotit, ratacitor, viteaz, donquijotesc Miguel de Cervantes Saavedra, tu, care ai spus candva ca pentru libertate, precum si pentru cinste, merita si chiar trebuie sa-ti dai viata, ce emotie ma incearca acum, la sfarsitul existentei mele, sa fiu ocrotit de generoasa si infinita ta umbra!”

(Ernesto Sabato, la decernarea Premiului Cervantes)